De ce nu se vaccinează țara? „O ocazie imensă de a sfida Puterea”

De ce nu se vaccinează țara? „O ocazie imensă de a sfida Puterea”

Acum culegem roadele. Aceşti oameni de pe linia întâi a muncii – care duc greul în societate: muncile de jos, prost plătite – sunt ultimii oameni cărora ar trebui să le cerem socoteală. Pentru ei e prea târziu. Nu se mai tem de moarte: ei doar au declarat nesupunere statului pe care-l percep ca pe un duşman. Dar de acest lucru se fac vinovaţi cei care ne conduc şi ne-au condus. 

Recunosc că dacă mai aud cuvinte precum mentalitate, cultură, civilizație când e vorba de diferențe sociale, economice, instituționale, mă apucă greața. 

Când crezi mai degrabă în bandiți decât în cuvântul „reformă”

Da – mulți cetățeni au mai mare încredere în bandiți decât în politicieni. Oare de ce? Experiența lor de tranziție le arată că aceștia sunt mai raționali și mai instituționali decât reprezentanții politici, ai statului sau decât instituțiile statului. Oamenii simpli știu cum se lucrează cu baronul, banditul, dar nu pot controla deloc „șmecherii cu gulerele albe”. Experiența lor îi învață că e dezastru după.

Diferențele Est – Vest au tendința de a fi analizate la noi strict prin această grilă: mentalitatea. De unde și misticul termen „civilizația”. E un om de la Cluj care bate câmpii științific pe astfel de misticisme.

Conservatorismul estic actual și multe din reacțiile populației sunt mult mai mult legate de felul în care funcționează instituțiile statului, tradiția instituțională decât de „valori”. Multe din reacțiile conservatoare ale estului sunt reacții la disoluția statului. 

Contează pierderea încrederii în stat, în politic, în instituții și lege mai mult decât elemente legate de valori, religie etc. 

Mai avem și un recul puternic la dezmățul anilor 90: conservatorismul estic dur e și răspunsul nostru la debandada anilor ’90-2000 – inflația totală de la bani și minte.

Când merg în Vest, aceiași oameni se adaptează imediat

Da, oamenii au încredere în exaltați și în bandiți. Cuvântul reformă lor le sună ca așa: ne-o mai trag încă o dată – dur și cinic. Reforma e cel mai nociv și urât cuvânt pe care-l știu. Oare de ce?

E o chestiune de mentalitate sau de practică socială, politică, economică?

Dovadă că muncitorii, țăranii, specialiștii din Est se adaptează cu o viteză teribilă în spațiul occidental. Nu au nici cea mai mică problemă de „mentalitate și civilizație”. Ba chiar invers. De ce? Au alt context social, instituțional, funcțional-legal, încredere etc. „Mentalitate și civilizație” sunt chestiuni subțiri, secundare, pur de ambalaj, la noi, în acest caz. Comunismul ne-a pregătit foarte bine pentru capitalism. Asta o știu bine angajatorii vestici. 

Istoria recentă a vaccinării

Vaccinul? Reacția și felul în care se vaccinează sau nu o populație în zona Europei (Lisabona – Vladivostok) ține în primul rând de încrederea sau neîncrederea în instituții, în stat, în narațiunile puterii, nu de „valori”. 

Vaccinare în spitalul Matei Balș din București | Foto: EPA

În anii 70, vaccinarea în Est mergea mai bine ca în multe zone periferice ale Occidentului și chiar ca în Occident. De ce? Era obligatorie, numai că acest cuvânt nu e atât de simplu de explicat. Funcționa statul, funcționau instituțiile, funcționa încrederea în autoritățile abilitate pe domeniul medical etc. Ah, și școala mai funcționa: autoritatea educației și științei avea prestigiu. Contează mult. Azi, spre zero.

Acum avem o reacție de negare totală a acestor tipuri de autoritate: pentru că au dizolvat statul, instituțiile, încrederea în lege, educație, autoritate medicală etc. De ce? Pentru că de 30 de ani asta ni se spune zi de zi, de la cele mai înalte instanțe, de la președinte la intelectual cu papion: statul e nasol, e răul, fiecare pe cont propriu, fiecare după legea lui, fiecare după portmoneu etc. 

Totul a fost abandonat și dizolvat. Contez doar eu, nu ceilalți. Investiții în spațiul public, în educație și sănătate minime. 

Avem stat minimal, cum ne-am dorit. Doar că minimal pentru 90% din populație și maximal pentru un 10%.

Să vă dau un exemplu despre ceea ce vorbesc. 

„Nașul” în versiunea Estului sălbatic

De ce în anii 90 explodează relația de nășie în Est (7 perechi de nași la botez copil, la nuntă etc. – tradițional era o pereche): pentru că crește religiozitatea? Nu, firește. 

Ci pentru că se dizolvă statul și instituțiile lui, se dizolvă economia și societatea, dispar mecanismele și plasele de siguranță: nășia apare ca reacție alternativă la statul dizolvat. 

Ne-ați abandonat? Ne organizăm cum putem. Noi așa ne construim singurele plase de siguranță: din 7 nași sigur unul mă ajută la necaz, mă ia în Italia la muncă, îmi dă un împrumut la nevoie, pune o pilă copilului când trebuie. 

Mentalitatea este chestiune de ambalaj, religiozitatea și mai și – mai ales în spațiul pravoslavnic modern, unde religiosul nu e parte a cotidianului decât pur ritualic doar în momente importante gen naștere, căsătorie, moarte. Paște și Crăciun, cine mai apucă să meargă la țară. 

Ah, mai era familia tradițională. Doar că acum, avem familia tradițională capitalistă. Ce înseamnă asta? O mamă și un tată divorțați  sau rupţi din cauza migrării spre muncă și cu un copil: jumătate de copil per om. Plus: job flexibil (adică nesigur), precaritate și împrumut. Totul ambalat în teama de ziua de mâine și neîncredere. Salvarea: consumul și depresia. La noi mai puțin, dar asta e viitorul: a se vedea Jocul Calamarului.

„Nevaccinarea e singura palmă pe care oamenii o mai pot trage politicienilor”

Vaccinarea este un exemplu perfect de relație de neîncredere, de negare, de refuz, de ură a puterii. Ce e statul capitalist român modern? E ceva împotriva propriei populații în beneficiul unei elite parvenite prădătoare. Se mai adaugă aici și incapacitatea statului de a se organiza, transmite mesaje, gestiona. 

Firește că sunt și alte cauze: cum ar fi cedarea guvernelor în fața Big Farma – și felul în care „piața” și profitul au devenit mai importante decât viața oamenilor.

Amicul Ciprian Şiulea nota zilele acestea: „lumea nu se vaccinează dintr-un concurs de factori, în care intră şi halul educaţiei ştiinţifice, nivelul general de informare, nivelul de coeziune şi integrare socială, dar eu cred că cel mai important factor aici e neîncrederea totală în stat, şi dacă te uiţi la cum s-a mişcat statul în ultimele decenii, nu-ţi mai vine să faci mişto de anti-vaxxeri. ce are una cu alta? are o grămadă, inclusiv că nevaccinarea e în multe cazuri singura palmă pe care oamenii o mai pot trage politicienilor. ca şi acele numeroase categorii care l-au votat pe trump deşi nu era în interesul lor – nu mai contează, era singura palmă pe care o puteau trage establishmentului, şi au tras-o cu sete chiar dacă nu le-a folosit la nimic. e o mizerie ca politicienii să dea vina pe anti-vaxxeri pentru eşecul lor, mai ales în condiţiile în care ce fac cei care refuză vaccinul este exact ceea ce au predicat politicienii 30 de ani – trebuie să-ţi iei individual în mînă destinul, nu există colectiv, exişti doar tu, şi la bine şi la rău – la rău asta înseamnă că nu ai la cine altcineva să recurgi, te descurci singur. nu asta fac de fapt cei care nu se vaccinează, fie şi într-o variantă corporală existenţială extremă? sigur, îşi iau şi soarta proprie în mîini şi joacă şi soarta celorlaţi, dar nu asta este ideologia propagată 30 de ani de cvasi-totalitatea politicienilor, intelectualilor, junaliştilor etc? cine e de vină aici, de fapt?”

Ultimul protest – sfidarea statului prin indiferenţa faţă de moarte

Tot povestesc despre faptul că există o populaţie şi o Românie abandonată: spre 70%. Poate mai puţin. Poate mai mult. Însă lucrurile sunt puţin mai complicate: zonele abandonate se reorganizează altfel.

Să dau un exemplu: ca scriitor, fac teren anual prin sate şi orăşele, cel puţin două luni. Observ că în fiecare oraş există zone care par „libere de stat” – în afara statului, care au cu statul o relaţie minimală. Asta se vede mai ales în oraşe. Ai zona centrală, ai zonele „civilizate”, care respectă aparent toate regulile, dar cum treci în zonele de periferie, ai o cu totul altă lume, cu alte reguli.

La Bârlad, unde fac acum teren, cum treci Podul Pescăriei începe o cu totul altă lume – sentimentul că statul se termină undeva la pod. Ai trecut dincolo de pod eşti pe cont propriu şi trebuie să te adaptezi regulilor de aici. Stânga ai Munteni, dreapta, Podeni – sunt mahalalele vechi ale oraşului, care au rămas cumva rupte de oraşul care s-a extins şi dezvoltat dincoace de pod. Astfel de zone au toate oraşele.

Incursiune în Bârlad

Am mers cu ceva prieteni noaptea să batem la pas cartierul întunecat unde mai vedeai din când în când grupuri de tineri stând pe glezne și discutând ceva aprins în jurul unui pet.

Locul central – crâşma. Pe mine mă interesau alte poveşti, dar am ajuns şi la subiectul zilei – pandemia. Proprietarul, primul privatizat din Bârlad, a început cu un chioşc în gară. Toată gaşca lui de prieteni a prins anii ’90 dur. Dar dur-dur: asta e tema mea de lucru. 

După ce am povestit puţin aventurile din ’90, ne-am minunat cu toţii cum de am rămas în viaţă. Parcă veneam după bătălia de la Stalingrad – oricum, în anii ’90 pierderile au fost imense.

Bun, nu e aici de povestit. Dar ce sare în ochi cînd ajungi la tema pandemiei. M-am dus să ascult şi să înţeleg.

Puterea ca adversar

E un sentiment foarte straniu pe care aici îl simţi când discuţi cu oamenii: Puterea este văzută ca un Inamic. Puterea care trebuie să te reprezinte şi protejeze este văzută ca o putere de ocupaţie, periculoasă. De la ea nu poţi aştepta nimic bun. Tot ce vine de la ea trebuie refuzat, trebuie ocolit, trebuie ignorat, trebuie boicotat.

E un refuz la supunere – e un act politic. Asta e strategia celor abandonaţi care au fost pe prima linie a frontului de la 90 încoace. Ei ştiu că au fost abandonați şi folosiţi pe post de carne de tun pe frontul anilor ’90, 2000 şi tot aşa.

„Nu ne temem de moarte, ci de amenzi”

După ce au văzut şi trăit în anii ’90-2000 îi mai sperii cu ceva? Oamenii aceştia văd de 10 ori pe zi moartea. Au supravieţuit în condiţii de viaţă crâncene şi nu ai cu ce să-i mai sperii. Li se rupe de moarte. Dar acum ei au ocazia să sfideze puterea care ani de zile i-a ignorat, dispreţuit şi folosit cinic. Acum au ocaziă să nu li se supună.

– Nu ne temem de moarte ci de amenzi, zice unul. Au trecut cu controale, au venit şi mascaţii. Şi ce pot să ne facă? 

Au argumente ceva  mai complicate: se bazează mult pe experienţa lor directă.

– Domnule, ştiu toţi morţii din cartier: au murit de topor, de cuţit, de flăcări, infarct sau ficaţi, nu de Covid. Până şi popii se plâng că nu le iese la socoteală morţii: una zice statul, una le iese lor la groapă. Dar popii ştiu cel mai bine cum e cu morţii, că e taxa de mort, că de Covid scapi, dar de taxa aia nu scapi… Lucrează cu raţionamente simple, practice şi eficiente. Ei nu sunt antivax, ci antistat de ocupaţie. Nu ne supunem.

– Domnule, uită-te la ei, muncesc 12 ore pe zi în prima linie, nu poartă mască – sunt nişte epave vii. Cum de mai trăiesc? 

– Nici măcar şcoală nu ne mai dau gratuit. Îmi pregătesc fiul la medicină. Știţi cât plătesc ca să poată intra? 50 euro şedinţa, mii de euro pe am. Am de tras zi şi noapte. Să mă lase în pace….

Un gest de nesupunere

Această chemare la supunere, la respectarea regulilor impuse de stat în această situaţie excepţională a venit pentru aceşti oameni prea târziu. Pentru ei statul nu a existat 30 de ani decât ca o forţă aducătoare de necazuri şi impozite, jafuri şi exploatare. Şi acum să respecte ce? Au văzut cât respectă regulile cei de ne conduc – spre zero. 

Moartea e ultimul lucru de care se tem oamenii aceştia. Şi acum au o ocazie imensă de a sfida Puterea: e un gest care ascunde mai întâi de toate un gest politic de nesupunere – e forma lor de protest faţă de un stat profund nedrept faţă de ei.

Cum de am ajuns aici? Abandon, dizolvarea încrederii în stat şi instituţii, educaţia la pământ, o putere haotică şi iraţională, o putere hrăpăreaţă şi prădătoare, cu legi care funcționează doar pentru unii, cu un sistem sanitar semiprivatizat, cu dizolvatea autorităţii educaţiei, ştiinţei şi chiar a bisericii.  

S-a distrus până şi încrederea în cei de lângă: fiecare pe cont propriu e noua etică la care au fost damnaţi. Şi acest lucru e sistemic de ani şi ani de zile.

Acum culegem roadele. Aceşti oameni de pe linia întâi a muncii – care duc greul în societate: muncile de jos, prost plătite – sunt ultimii oameni cărora ar trebui să le cerem socoteală. Pentru ei e prea târziu. Nu se mai tem de moarte: ei doar au declarat nesupunere statului pe care-l percep ca pe un duşman. Dar de acest lucru se fac vinovaţi cei care ne conduc şi ne-au condus. 

Ce avem zilele acestea ne arată că puterea şi instituţiile statului sunt disoluţie şi că aceşti oameni sunt pe cont propriu. Iar acest lucru ne costă ca societate enorm de mult. În faţa unei pandemii, în faţa morţii pandemice, singur nu rezişti. Iar noi acum suntem singuri. Visul s-a împlinit. Un vis care devine un coşmar.

Foto: EPA

Libertatea