Sindromul Pacepa, Stockholmul românesc. O altă versiune a poveștii celui descris ca erou zilele acestea

Sindromul Pacepa, Stockholmul românesc. O altă versiune a poveștii celui descris ca erou zilele acestea

Se spune că ar fi murit Ion Mihai Pacepa. Cică de data asta e pe bune, căci personajul ar mai fi decedat de vreo câteva ori în ultimii zece ani. Dar de fiecare dată când „murea”, se găsea câte un vajnic luptător anticomunist să-i ia câte un interviu liniștitor, prin care Pacepa continua să fie un erou al drepturilor omului, punând la colț practicile securistice ale României de astăzi.

Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, cum fac mulți dintre tinerii deloc interesați de adevărul istoric, declarații precum cele ale domnului Cosmin Prelipceanu, care a spus, luni seară, că fuga lui Pacepa din România a contribuit decisiv la căderea comunismului, pot părea documentate. Căci domnul Prelipceanu, într-o discuție cu unul dintre invitații săi, mai avea puțin și compara, ca importanță, fuga lui Pacepa din România cu actul întoarcerii armelor din 23 august 1944.

Desigur, al Doilea Război Mondial a fost scurtat cu luni bune de decizia asumată de către regele Mihai, în timp ce între fuga lui Pacepa în Germania și apoi în SUA și prăbușirea regimului Ceaușescu au trecut nu mai puțin de 12 ani. Reală accelerare a descompunerii dictaturii, căci ce înseamnă 12 ani la scara istoriei, decât niște sute de mii de vieți distruse de regimul căruia, până la 24 iulie 1978, Ion Mihai Pacepa i-a fost devotat slujitor.

Pentru cei care încă mai ridică în slăvi performanțele serviciilor secrete românești din perioada comunistă, Ion Mihai Pacepa a fost un trădător. Pentru naivi, a fost un erou al luptei împotriva dictaturii. În realitate, n-a fost nici una, nici alta, dar a fost condamnat la moarte ca trădător înainte de 1989 și reabilitat și tratat ca erou după.

De un cu totul alt tratament a avut parte, de exemplu, nazistul Rudolf Hess. Mână dreaptă a lui Hitler din 1933 până în 1941, acesta a fugit în Scoția în 1941, chipurile pentru a încerca să medieze un acord între Germania nazistă și Marea Britanie. Indiferent ce informații a furnizat Aliaților atunci și chiar dacă acestea au ajutat sau nu la câștigarea războiului, Rudolf Hess a fost condamnat, în cadrul procesului de la Nuremberg, pentru crimele la care a luat parte. S-a sinucis în închisoare în 1987, 41 de ani după condamnarea sa.

Ion Mihai Pacepa a fugit din România dintr-o poziție aproape la fel de înaltă precum cea pe care o avea Hess în statul lui Hitler și a colaborat cu serviciile americane la destructurarea rețelei de spioni ai statului comunist român. În paralel, a publicat o carte tabloid, „Orizonturi roșii”, în care făcea dezvăluiri de cancan despre viața semimondenă a elitei comuniste de la București.

Să spui că dezvăluirea exceselor bahice ale lui Nicușor Ceaușescu au „grăbit” prăbușirea Ceaușeștilor după 12 ani este dovada unei naivități colosale.

Până să plece din țară însă, Ion Mihai Pacepa a participat activ, ca membru al Securității, la regimul de teroare instaurat după 1946 în România. A fost racolat de Securitate încă de pe băncile facultății și a avansat rapid în plină epocă a terorii, în anii ’50 ai secolului trecut.

În timp ce adevăratele elite politice, culturale și economice ale României își găseau sfârșitul în lagărele româno-sovietice, Ion Mihai Pacepa avansa în ierarhia aparatului represiv. A fost atât de util regimului criminal, încât la 39 de ani era deja general-maior.

La 49 de ani, cât avea atunci când a părăsit paradisul comunist la a cărui edificare pusese cu sârg umărul, Ion Mihai Pacepa era un om cu un nivel de trai mult peste cel al cetățeanului de rând și cu o avere considerabilă, alcătuită și din opere de artă ai căror proprietari reali muriseră în închisorile regimului servit de Pacepa.

Reabilitat după 1989, în ciuda împotrivirii foștilor camarazi din Securitate, care s-au simțit trădați în 1978, Ion Mihai Pacepa a beneficiat, din 2005, de pensie specială, ca orice securist de omenie, pensie calculată în baza vechimii în muncă (inclusiv perioada de după 1978 a fost considerată vechime) și a ordinelor și medaliilor primite de la regimul criminal ceaușist. Nimic mai normal într-o țară în care torționarii din Securitate au primit, toți, pensii speciale în loc de sentințe în procese ale crimelor săvârșite timp de peste 40 de ani.

Că a murit sau nu zilele acestea, că a murit mai de mult sau că încă trăiește, Ion Mihai Pacepa n-ar trebui totuși eroizat, tratat ca un binefăcător al democrației, ci judecat corect pentru faptele care l-au adus la vârful ierarhiei represive.

Am fi astăzi mult mai aproape de Occidentul pe care l-a ales Pacepa în 1978 dacă nu ne-am fi transformat torționarii în eroi și turnătorii în idoli și președinți.

Libertatea